Au expus: Dan Acostioaei, Dragoș Alexandrescu, s.a.b.a. – Silvia Amancei și Bogdan Armanu, Florin Bobu, Elena Chirila, Dumitrița Gurău, Ioana Mihai, Andrei Nacu, Livia Pancu, Oana Toderică, Andrei Timofte Coordonator: Dan Acostioaei
Curator: Cristi Nae

Proiect realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Iași.

In 1970, John Lennon inregistra și lansa cântecul ”A Working Class Hero” pe primul său album solo după despărțirea de grupul The Beatles, album intitulat John Lennon/The Plastic Ono Band. Într-un top al cântecelor lui Lennon care conțin un mesaj politic realizat în anul 2021, criticul muzical Rob Hughes de la Classic Rock considera că ”luptele de clasă oferă impulsul pentru comentariul fierbinte al lui Lennon asupra naturii represive a puterii instituționale.”

 Printre celebrele versuri ale cântecului se regăsesc strofele care descriu formarea socială prin intermediul școlii și familiei, devenite emblematice :

”… They hurt you at home and they hit you at school
They hate you if you’re clever and they despise a fool
‘Til you’re so fucking crazy you can’t follow their rules
A working class hero is something to be
A working class hero is something to be… 

When they’ve tortured and scared you for twenty-odd years
Then they expect you to pick a career
When you can’t really function you’re so full of fear
A working class hero is something to be(…)”

Expozitia propusă reia preocupările pentru condiția precariatului sugerate în acest imn al revoltei populare compus în deceniul turbulențelor sociale ale societăților capitaliste occidentale în condițiile intensificării presiunii actuale asupra claselor muncitoare. Acestea au devenit tot mai intense în ultimii ani prin subțierea clasei de mijloc și fragilizarea condiției muncii prin flexibilizare, înlocuirea timpului de muncă cu sarcinile bazate pe proiect și îndeplinirea sarcinilor în cultura corporatistă, intensificarea transnațională a puterii celor din urmă în detrimentul intervenției protectoare a sindicatelor și a statelor-națiune, comercializării cunoașterii în cadrul învățământului neoliberal precum și integrării depline a artelor în industria divertismentului și a producției de obiecte și experiențe estetice. Datorită transformărilor radicale ale muncii datorate desprinderii de spațiul fizic (déjà colonizat), precum și de capitalul material în favoarea fluxurilor de informație și a industriei serviciilor, Mc. Kenzie Wark a propus chiar înlocuirea claselor sociale tradiționale cu clase noi, desemnate drept ”clase vectoriale” (care gestionează direcția fluxului informational), respectiv ”clasa hackerilor” (care este incriminată pentru că dorește să furnizeze un acces comun și liber la informație). Dobânzile și datoria generalizată crează de asemenea o imagine asupra lumii în care munca și valoarea sa sunt tot mai decuplate prin vânzarea capacității de muncă în viitor,  în vreme ce distincția dintre capitalism și socialism a fost la rândul său erodată prin dezvoltarea oligarhică și internalizarea capitalismului în țări precum Rusia sau China.

Expoziția propusă abordează spațiul expozițional ca pe un șantier in construcție, in care publicul întâlnește lucrările actuale ale foștilor absolvenți ai Facultății de Arte Vizuale și Design din cadrul UNAGE Iași ca o resursă, o arhivă publică pusă la dispoziție în scop educațional si totodată, ca un partener de dialog. Sub aspect curatorial, expoziția dislocă estetica aseptică și anistorică, a cubului alb asociată astăzi târgului de artă si obiectului artistic ca bun de lux, separat de viața socială, universalizând valoarea sa estetică. Ea intenționează să redea din nou galeriei rolul de laborator și de spațiu experimental, păstrând de asemenea aspectul neterminat, efemer, temporar al întâlnirii cu arta ca experiență deopotrivă intelectuală, senzorială si afectivă. De altfel, afectivitatea devine un cadru important al întâlnirii cu operele de artă, în care acestea își pot dezvolta efectele critice în condițiile în care intelectul a fost deja transformat în marfă.

Lucrările selectate se situează la intersecția dintre munca artistică, înțeleasă ca activitate intelectuală, producția de obiecte estetice și respectiv munca manuală. Din toate acestea, retorica capitalului extrage valoare, exploatând informația ca bun privatizabil și nivelând formele și tipurile de muncă. Creativitatea devine astăzi ea însăși o resursă programabilă, iar ideologia este în continuare activă în societatea globalizată pentru a putea înlocui supunerea prin forță cu supunerea prin seducție a celor mulți. Aceste transformări sociale contribuie la conturarea unui orizont și viitor incert, schițat de lucrările artistice expuse. Pe plan afectiv, acest orizont este marcat de anxietate, solitudine, rușine sau disonanță cognitivă, în care spectrul eșecului și sentimentul de neputință sunt asumate și integrate. 

Tematizarea muncii la nivel mai general este realizată prin focalizarea mai restrânsă asupra precarității carierei artistice în cadrul sistemului instituțional fragil din România. Astfel, expoziția virează în mod reflexiv către o critică instituțională non-opozitivă și non-militantă, care chestionează structuri sau mecanisme de formare, precum și relația dintre educația artistică și ”piața muncii”. Ce rol mai au, așadar, instituțiile care formează viitori artiști, fostele ”academii” de artă (bazate pe măiestrie și meșteșug) devenite Universități, în condițiile în care pregătesc viitori muncitori intelectuali pe o piață a muncii în continuă transformare? Cum se raportează tinerii artiști contemporani la propria lor condiție precară, dar și la educația pe care au primit-o în cadrul instituției care găzduiește acest proiect expozițional?

Prin urmare, expoziția propusă explorează de asemenea intersecția dintre multiple temporalități, insistând asupra educației ca o perioada de timp care formează subiectivitatea artistică si care se extinde astfel in viețile absolvenților deveniți tineri artiști contemporani, precum si divergența dintre iluzii, fantasme, proiecții de viitor si oportunități ale tinerilor artiști in condițiile sistemului artistic capitalist actual. În mod ironic, așadar, refrenul lansat de John Lenon rezonează în lucrările expuse, dobândind pe alocuri accente interogative și acorduri disonante.

(Cristi Nae)