libidoland

Cum ajungem să ne dorim lucruri? De ce e atât de plăcut să împingi agale printre rafturi frumos ordonate un coș pe roți doldora de produse multicolore în ambalaje glossy, fie într-un hypermarket, fie să umpli coșul electronic al unui site de comerț online? De ce ne fascinează o grilă de programe TV nesfârșită? De ce ne plac reclamele luminoase, poanta unei glume care nu are alt scop decât să te facă să cumperi? De ce consumăm de bunăvoie și chiar cu plăcere o muzică al cărei clip video e prilej pentru plasarea de produse? De ce ne dorim un laptop Sony Vaio, o mașină Aston Martin, un ceas Omega, un pahar cu Martini Vodka atunci când privim seria agentului 007? Cu ce mă încântă foșnetul cardului prin fantă, clicul codului PIN, păcănitul tastei Enter?
De ce ne străduim din greu să ne construim avataruri sociale atât de diferite de noi, cei în carne și oase pe Facebook sau Instagram? Cum am reușit să renunțăm la intimitate atât de ușor? Poate că nu ar trebui să ne mire ce anume ne transformă în mașina-dorință, ce anume clivează individul între el însuși și el, cel comunitar, ci ușurința, nonșalanța cu care o facem de bunăvoie. Grotescul rezidă în fascinaţia față de putere, față de ceea ce ne facilitează posesia, dorinţa de a domina, de a-i exploata sau de a-i elimina pe alții, pe ceilalţi. Puterea de a consuma în voie, punând o perdea peste orice ar tulbura această iluzie a bunăstării și a bucuriei perpetue. Marea peliculă efemeră ne-a înglobat. Suntem în mijlocul și înafara Marelui Zero, pe aceeaşi unică dimensiune a Benzii lui Moebius, purtați de forța lipsei.

LIBIDOLAND, expoziție al cărei titlu face referință la Economia libidinală a lui Jean-François Lyotard, reunește lucrările – realizate special pentru această expoziție – a trei tineri artiști, studenți ai Facultății de Arte Vizuale din Iași care propun privitorului un joc ale cărui reguli inversează raportul dintre obiectul dorit și cel care îl dorește.
Andreea Cioară înlocuiește unitatea de măsură a timpului cu succesiunea brandurilor de îmbrăcăminte care îi populează garderoba din ultimii zece ani.
Orlando Poenariu explorează – uneori prin reducții la absurd – posibilitatea de a stabili relații autentice și nemediate între indivizii angrenați în societatea economiei globale.
Retorica vizuală a Smarandei Ursuleanu, deși ancorată în teoria feministă, este nuanțată cu umor negru, sublimată subversiv și multiplicată într-o diversitate de reflexii ce situează privitorul în fața propriilor proiecții.